Mod poveste

Domnișoarele de onoare

Diego Velázquez · 1656 · Ulei pe pânză · 320.3 x 279.1 cm · Museo Nacional del Prado

Velázquez construiește un portret regal în jurul întrebării cine pe cine privește.

Domnișoarele de onoare de Diego Velázquez: o prințesă mică și blondă, într-o rochie albă amplă, stă într-o sală înaltă și întunecoasă a palatului, între două domnișoare de onoare care se înclină; în stânga, pictorul în fața unei pânze uriașe, în prim-plan la dreapta o pitică și un câine mare culcat, pe peretele din fund o oglindă, iar într-o ușă luminată un bărbat. — Domnișoarele de onoare, Diego Velázquez, 1656. Wikimedia Commons · Diego Velázquez · Domnișoarele de onoare · 1656 · Museo Nacional del Prado · Domeniu public

Un atelier vast se deschide în jurul infantei Margareta.
Infanta, în alb, stă între două însoțitoare.
Velázquez se oprește lângă pânza înaltă din stânga.
Regele și regina apar numai în oglinda de pe peretele din spate.
José Nieto se oprește în cadrul luminos al ușii din spatele grupului.
Mai multe personaje privesc în afară și ne atrag în cameră.

Domnișoarele de onoare (Las Meninas) este un tablou din 1656 de Diego Velázquez care o înfățișează pe tânăra infantă Margareta printre domnișoarele ei de onoare și slujitorii curții, cu pictorul însuși în fața unei pânze uriașe și cu regele și regina reflectați într-o oglindă; este expus la Museo del Prado din Madrid.

Ce înfățișează Domnișoarele de onoare?

Camera se deschide în jurul infantei Margareta, al însoțitoarelor ei și al unui pictor la lucru. Lumina intră din dreapta și scoate personajele în evidență pe fundalul adânc al interiorului. Parcă am sosit în mijlocul unei întâlniri.

Velázquez a pictat Las Meninas în 1656. Lucrarea reunește un portret de grup, o scenă de atelier și o întrebare despre actul de a privi. Persoanele pot fi identificate, dar situația exactă continuă să invite interpretări diferite.

Museo del Prado, care deține tabloul, explică faptul că acesta a fost pictat în 1656 în Cuarto del Príncipe din Alcázarul din Madrid, chiar sala pe care o înfățișează. Majoritatea persoanelor din jurul infantei au fost identificate de Antonio Palomino, autor de scrieri despre artă, a cărui istorie a pictorilor spanioli, publicată în 1724, i-a dedicat tabloului o secțiune separată – singura lucrare tratată astfel. (Museo Nacional del Prado)

Cine sunt personajele din Domnișoarele de onoare?

Infanta stă aproape de centru, între însoțitoarele ei. Una îngenunchează pentru a-i oferi un vas mic, iar cealaltă se apleacă spre ea. Mișcările lor concentrează atenția asupra copilului fără să facă restul camerei să dispară.

Potrivit Prado, infanta este însoțită de două dintre meninas ale reginei, adică domnișoare de onoare: María Agustina Sarmiento și Isabel de Velasco. În dreapta se află Mari Bárbola și Nicolasito Pertusato, care tachinează un mastif; în spatele lor, doamna de companie Marcela de Ulloa stă lângă un guardadamas, adică un însoțitor, iar șambelanul José Nieto așteaptă în ușa din fund. (Museo Nacional del Prado)

În stânga, Velázquez stă lângă o pânză mare a cărei suprafață pictată nu o vedem. S-a retras puțin, cu uneltele în mână. Prezența lui face din pictura însăși o parte a scenei de curte, oferindu-i artistului un loc în anturajul regal.

Crucea roșie de pe pieptul lui Velázquez este însemnul Ordinului Santiago, pe care l-a primit abia în 1659, la trei ani după terminarea tabloului. Potrivit lui Palomino, regele a poruncit să fie adăugată după moartea artistului, iar unii spuneau că Filip a pictat-o chiar el. De centura lui Velázquez atârnă cheile funcțiilor sale de la curte: în 1651 fusese numit mareșal al palatului, o funcție care i-a adus prestigiu, dar i-a lăsat puțin timp pentru pictură. (Wikipedia)

José Nieto se oprește în cadrul luminos al ușii din fundal. Nu putem ști sigur dacă sosește sau pleacă. Lumina din jurul lui deschide un alt drum prin cameră și conduce privirea în adâncimea ei.

Cine se reflectă în oglinda din Domnișoarele de onoare?

Regele și regina apar în mica oglindă de pe peretele din spate. Reflexiile lor sugerează un spațiu dincolo de scena vizibilă. Ne îndeamnă să ne întrebăm unde ar putea sta cuplul regal și cum se raportează punctul nostru de vedere la al lor.

Prado identifică chipurile din oglindă drept Filip al IV-lea și Mariana de Austria, părinții infantei, care privesc scena; muzeul citește momentul ca pe o oprire a infantei și a slujitorilor ei la sosirea regelui și a reginei. Pentru muzeu, oglinda transformă tabloul într-o reflecție asupra actului de a vedea, invitându-i pe privitori să se gândească la limitele dintre pictură și realitate și la propriul loc în scenă. (Museo Nacional del Prado)

Locul în care stă cuplul regal a fost îndelung dezbătut. Cea mai răspândită opinie este că cei doi pozează pentru pânza pe care o pictează Velázquez, astfel încât tabloul arată sala din poziția lor; istoricii de artă H. W. Janson și Joel Snyder au sugerat în schimb că oglinda reflectă portretul de pe pânza ascunsă a lui Velázquez. Nicio teorie nu a obținut un acord unanim. (Wikipedia)

Nu toate personajele privesc în aceeași direcție. Unele se ocupă de infantă, altele privesc spre exterior, iar altele par absorbite de propriile acțiuni. Această combinație dă scenei impresia unei clipe, deși organizarea ei este atent controlată.

Ce s-a întâmplat cu Domnișoarele de onoare după 1656?

Cele mai vechi inventare numeau tabloul La Familia („Familia”). A fost avariat în incendiul din 1734 care a distrus Alcázarul și a fost restaurat de pictorul curții Juan García de Miranda, care a repictat aproape complet obrazul stâng al infantei. Pânza a fost, de asemenea, tăiată atât în stânga, cât și în dreapta. (Wikipedia)

Tabloul a rămas în colecția regală, a fost mutat în noul Palat Regal din Madrid și a intrat în Museo del Prado la înființarea muzeului, în 1819. Catalogul Prado l-a numit pentru prima dată Las Meninas în 1843. Din cauza dimensiunilor, a importanței și a valorii sale, tabloul nu este împrumutat pentru expoziții. (Wikipedia)

De ce este atât de celebru tabloul Domnișoarele de onoare?

Prado numește sala unul dintre cele mai credibile spații pictate vreodată în arta occidentală, iar tabloul un pas decisiv spre iluzionism, în care Velázquez trece dincolo de asemănare pentru a sugera viața însăși. De la Palomino încoace nu și-a pierdut niciodată statutul de capodoperă, și puține tablouri au atras atât de multe și de variate interpretări. (Museo Nacional del Prado)

Artiștii i-au răspuns de atunci încoace. Pictorul italian Luca Giordano l-a numit „teologia picturii”, Francisco Goya a realizat după el o gravură în 1778, iar între august și decembrie 1957 Pablo Picasso a pictat 58 de interpretări ale tabloului și ale personajelor sale, care umplu astăzi o sală a Museu Picasso din Barcelona. (Wikipedia)

Pictura leagă camera vizibilă de spațiul din fața ei. Suprafața nevăzută a pânzei, oglinda și privirile îndreptate în afară ne lasă propria poziție sub semnul întrebării. Privim curtea și simțim totodată că poate am intrat în câmpul ei vizual.